La începutul lunii octombrie se împlinește un an de când am scris editorialul intitulat „Strategia folosită de Comisia Europenă pentru a cere înapoi fondurile acordate”, timp în care am cunoscut mulți beneficiari acuzați de Agenția pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (actuala Agenție pentru Finanțarea Investițiilor Rurale) că au creat în mod artificial condiții pentru obținerea finanțării și am pledat cauzele acestor oameni în fața instanțelor de judecată.
Am decis să scriu acest nou editorial, care se vrea a fi un „follow-up” la cel de anul trecut, pentru că am observat că „valul” rezilierii contractelor de finanțare și al obligării beneficiarilor la restituirea fondurilor nerambursabile, nu doar că nu a trecut, ci a devenit, parcă, și mai puternic.
În contextul în care auzim peste tot că România nu reușește să absoarbă decât o foarte mică parte din fondurile puse la dispoziție de Uniunea Europeană, situația oamenilor de bună credință, care au crezut în șansa unor proiecte finanțate din fonduri nerambursabile și care sunt puși acum să restituie banii primiți, apare cu atât mai incredibilă.
Poate că nu toată lumea știe, însă un proiect cu finanțare europeană presupune, în mod obligatoriu, ca o parte din suma necesară pentru realizarea proiectului să fie asigurată din fondurile proprii ale beneficiarului.
Or, pentru cei mai mulți dintre beneficiari, contribuția proprie la finanțarea proiectului a fost asigurată cu mari eforturi, de cele mai multe ori prin contractarea de credite bancare, garantate cu bunuri proprii ale beneficiarilor. Astfel, sunt oameni care au adus garanție la bancă propria locuință, pentru că altfel nu aveau cum să facă rost de banii necesari, iar banca, la rândul său, a acceptat să acorde creditele, bazându-se pe faptul că restul finanțării este asigurat din bugetul Uniunii Europene (acesta fiind perceput ca un element suplimentar de încredere).
Totul a mers bine, proiectele au fost aprobate de APDRP (după ce se presupune ca documentația a fost, în toate cazurile și în prealabil, analizată și verificată), s-a început implementarea acestora, investițiile s-au realizat și, tocmai când sperau că au reușit să pună pe picioare afacerea și să câștige de pe urma ei, a venit peste beneficiari vestea cea mare: Comisia Europeană a cerut reverificarea proiectelor în privința cărora exista suspiciunea de neregulă constând în crearea de condiții artificiale.
Mărturisesc că anul trecut, când am scris pentru prima oară despre acest subiect, am crezut că exista o presiune asupra autorităților române, din partea Comisiei Europene, de a fi reziliate contracte de finanțare, însă acum, după ce am văzut numeroase întâmpinări și documente depuse de APDRP în dosarele privind „condițiile artificiale”, nu mai cred acest lucru.
Astfel, după ce, printr-o decizie devenită deja de referință în materia „condițiilor artificiale”, la data de 12 septembrie 2013, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat o interpretare obligatorie articolului 4 alineatul 8 din Regulamentul 65/2011, Comisia Europeană, printr-un document intitulat „Nota directoare pentru auditori privind crearea de condiții artificiale în vederea obținerii repetate de fonduri FEADR/SAPARD/IPARD pentru proiectele de investiții” a venit în sprijinul autorităților naționale, pentru a le ajuta să înțeleagă noțiunea de condiții artificiale și, mai apoi, sa recunoască „indicii” ale existenței acestor condiții.
În acest scop, în documentul menționat mai sus, sunt prezentate o serie de situații, întâlnite în practică, în care beneficiarii au creat condiții artificiale pentru a obține sprijin nerambursabil peste limita de 200.000 EURO, pe o durată de trei ani.
Un exemplu clasic este cel în care proprietarii/managerii entităților care au beneficiat de fonduri pentru investiții creează o companie nouă, legal independentă de prima, care va solicita, la rândul său, sprijin pentru investiții, însă această nouă companie va contribui exclusiv la operațiunile economice ale celei dintâi, fără a căuta sa obțină profit propriu.
În continuare, în documentul Comisiei Europene, sunt identificate „stegulețe roșii referitoare la crearea de condiții artificiale pentru obținerea finanțării”, grupate în trei mari categorii: indicatori externi/fizici, indicatori de structură/juridici și indicatori de afaceri/contabili.
Detaliul extrem de important, menționat cu „Nota bene” în instrumentul de lucru pus la dispoziție de Comisie, este acela că „Prin natura lor, stegulețele roșii nu reprezintă dovezi! Acestea reprezintă simpli indicatori de fraudă sau nereguli. Elementele de fapt, legale, economice, funcționale și personale ale cazului trebuie cercetate foarte serios, luate în calcul și analizate înainte de a concluziona că există condiții artificiale”.
Practic, aici s-a produs declicul între ceea ce a vrut Comisia Europeană și ceea ce a pus în practică APDRP, de multe ori în mod fără discernământ juridic: stegulețele roșii au fost automat„transformate” de către APDRP în așa-zise dovezi de fraudă, pe baza cărora s-a trecut la rezilierea în masă a contractelor de finanțare și la recuperarea fondurilor nerambursabile.
Cu alte cuvinte, atunci când, în urma reverificării proiectelor, APDRP a constatat existența unor elemente comune între acestea (stegulețele roșii) s-a declarat satisfăcută de rezultatul cercetării și, fără alte analize suplimentare și, cu atât mai puțin, fără să dea relevanță Deciziei CJUE sau Notei Directoare a Comisiei Europene, a procedat la rezilierea contractelor de finanțare, pe motiv că beneficiarii au creat condiții artificiale pentru obținerea sprijinului financiar.
Consecințele superficialității și ale atitudinii servile față de Comisia Europeană sunt, pur și simplu, dramatice pentru beneficiarii puși în situația de a da înapoi banii primiți: proiecte falimentate, locuri de muncă desființate, garanții executate de către bănci, pierderi financiare pe toate planurile.
Dincolo de consecințele suferite direct de către beneficiari, există și un alt efect, pe care autoritățile naționale nu îl văd sau nu doresc să îl vadă: neîncrederea în proiectele finanțate cu bani europeni, care se va manifesta atât la nivelul potențialilor beneficiari, cât și la nivelul băncilor, care vor refuza să mai acorde credite pentru asigurarea contribuției proprii la finanțarea proiectelor.
Din fericire, mai există o speranță: instanțele de judecată, sesizate cu acțiuni în contencios administrativ promovate împotriva proceselor verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, au început să dea caștig de cauză beneficiarilor, atunci când regulile amintite mai sus sunt încălcate de APDRP, constatând că simpla existență a unor legături între proiecte nu face dovada că sunt îndeplinite cele două elemente, obiectiv și subiectiv, identificate și explicate pe larg în Decizia CJUE dată în interpretarea art. 4 alin. 8 din Regulamentul 65/2011.
Editorial semnat de Oana Strătulă, Avocat Partener în cadrul Societății Civile de Avocați Strătulă Mocanu & Asociații. Articol publicat pe portalul de știri business24.ro la data de 25 septembrie 2014.
